Aventurile unui biolog în jungla Amazonului. Alexandru Stermin, în căutarea sensului vieții: „Oamenii din trib trăiesc în Rai“
0Alexandru Stermin a căutat răspunsuri la marile enigme care i-au bântuit pe oameni dintotdeauna – moartea, sensul vieții, libertatea, dragostea – în biologie, teologie, filozofie, psihologie. O parte din răspunsuri le-a găsit în știință, în cărți, iar o altă parte, în aventurile sale din junglă.
La 30 de ani, românul Alexandru Stermin și-a împlinit visul de a călători în jurul lumii. A plecat din „tribul“ lui, comunitatea din Viștea de Sus, Țara Făgărașului (Brașov), la Cluj-Napoca, la studii, pentru a-și găsi rostul în viață.
Iubirea de natură l-a orientat către Facultatea de Biologie, iar apropierea de religie pe care a simțit-o în satul natal l-a făcut să caute răspunsuri la marile întrebări ale vieții pe care și le punea în vremea studenției la Teologie.
Alexandru a absolvit ambele facultăți, însă teoria evoluționistă a avut mai mult sens pentru el decât cea creaționistă, așa că a devenit biolog. Predă la Facultatea de Biologie şi Geologie a Universităţii „Babeş‑Bolyai“ din Cluj cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, neurobiologie şi evoluţia creierului, etologie, bioetică şi ecologie umană.
Este pasionat de păsări – în doctoratul său demonstrând că păsările din diferite specii comunică între ele –, dar și de oameni. Pentru a-i înțelege mai bine și a se înțelege mai bine a absolvit un masterat în Filozofie şi un program de formare în psihoterapie pozitivă. Acum lucrează la o nouă teză de doctorat, care-l poartă prin triburile din America de Sud pentru a înțelege cum se raportează aceștia la natură.
Când Știința a învins lupta cu Credința pentru sufletul și mintea lui, Alexandru Stermin a fost pus în fața unei provocări, cu care nici astăzi nu este împăcat: frica de moarte. Aceasta a devenit motorul vieții lui de explorator și l-a motivat să vadă lumea. A participat la mai multe expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia.
L-a pasionat însă și „jungla urbană“, el explorând orașe precum Los Angeles, Beijing, New York, Rio de Janeiro. Experiențele acumulate în aventurile sale le-a pus pe hârtie și au văzut lumina tiparului: „Jurnalul unui ornitolog“ (2017), „Călătorie în jurul omului“ (2021), „Căzuţi din junglă: Poveştile unui explorator“ (2022), „Privirea urangutanului sau Despre animalul din noi“ (2024), ultimele trei fiind publicate la Editura Humanitas.
„M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine – din noi, din om“, scrie Alexandru în „Călătorie în jurul omului“.
Aventurile lui Alexandru Stermin l-au purtat în locuri exotice.
Îmblânzirea bivoliței
La un deceniu de la debutul său ca explorator al junglei, dar și al marilor întrebări care-i frământă pe oameni dintotdeauna, Alexandru Stermin povestește pentru „Weekend Adevărul“ întâmplările și aventurile care l-au format și l-au îndreptat spre viața pe care o are acum.
„Eu am crescut la țară și am stat foarte mult în jurul bunicului meu care a îngrijit animale. Lua viței, îi creștea de când erau mici și-i învăța la jug, că oamenii lucrau mult atunci cu animalele. Stătea toată ziua cu ei și-i învăța astfel încât – atunci când la un moment dat creșteau foarte, foarte mari, încât era greu să ridici jugul, să-l pună pe spatele și pe gâtul lor – își luau singuri jugul“, povestește tânărul biolog.
Bunicul său era foarte cunoscut în Țara Făgărașului pentru metoda lui de a învăța boii să-și pună singuri jugul. „Era boar, dar pe lângă asta, el creștea și bivoli, care erau tot timpul mai sălbatici, mai nărăvași. Țin minte că era o bivoliță care împungea oameni pe stradă și, la un moment dat, bivolița asta m-a atacat și pe mine. Eu am fugit înspre o vecină, care m-a salvat. După aia, părinții mei au zis că trebuie să vindem bivolița, că nu se mai poate, că omoară copiii“, istorisește el.
La câteva zile, într-o dimineață, Alexandru l-a văzut pe bunic cum și-a urcat bivolița într-un camion și dusă a fost: „A vândut bivolița“. A doua zi însă, oamenii cu camionul s-au întors acasă. „Au zis că n-au putut să dea bivolița jos din camion. Între timp, ea fătase. Vedeam bivolița legată, bătută și scotea aburi pe nări. Bunicul meu s-a dus la ea, a liniștit-o, a dezlegat-o și a dus-o în grajd cu vițelul și le-a dat banii înapoi“.
A doua zi, când a revenit de la școală și nu mai era nimeni prin curte, bunicul l-a luat de mână și l-a dus în grajd. L-a pus să-și bage mâinile într-un butoi cu apă de unde bea bivolița: „Apoi, pe mâini mi-a pus țărâțe și m-a dus așa încet spre bivoliță. Ea s-a întors și s-au uitat la mine, în timp ce scotea aburi pe nări“. „Întinde mâna spre ea“, l-a îndemnat bunicul. „Eu eram încremenit, dar am întins mâinile și bivolița a început să lingă tărâța“. „No, acuma, o să vă fie bine. Să mai vii pe la ea și să mai faci asta“, i-a spus bunicul.
Așa s-a împrietenit cu bivolița și de atunci nu l-a mai atacat niciodată. „Țin minte că ne-am dus în bucătărie și bunicul s-a așezat pe un scaun, și, deasupra bunicului, era o icoană cu Sfântul Gheorghe, iar pe bunicu-meu îl chema Gheorghe. Atunci mi-am zis că bunicu-meu e mai tare decât Sfântul Gheorghe, care a omorât balaurul, dar bunicu-meu l-a îmblânzit. Cred că experiența asta mi-a rămas în minte. De fiecare dată când o povestesc, dacă celelalte experiențe cumva se diluează, aceasta e foarte vie“, mărturisește Alexandru.
Astfel, și-a dat seama de faptul că felul în care bunicul său l-a împrietenit cu bivolița este felul în care noi, oamenii, trebuie să ne împrietenim cu natura: „Pentru că are în ea o forță de nestăvilit. Deci nu putem s-o dominăm, dar putem să ne împrietenim cu ea, dacă intrăm într-o relație cumva de armonie cu ea, de respect, așa cum se purta bunicul meu cu bivolițele. Cred că în felul ăsta putem să conviețuim, deoarece cu forța nu se poate“.
Experiența Teologiei: „Ori schismatic, ori eretic“
O altă experiență a fost când a plecat din satul natal și a ajuns la Cluj-Napoca, la Facultatea de Biologie, de care era fascinat.
„Cât eram în sat, cumva știam cine sunt, deoarece comunitatea îmi spunea cine sunt. Eu m-am trezit aici, mi-am dat seama că n-am o identitate, nu știu cine sunt și că pot să fiu o groază de lucruri. Pentru că în sat eram implicat în viața comunității, mergeam la biserică, cumva simțeam că s-a întâmplat o ruptură“, mărturisește el.
Atunci a început o discuție cu tot felul de preoți și de teologi pentru a primi explicații despre lume: „Mi se părea că fiecare are o părere nuanțată despre cum stau lucrurile, ce este evoluția, cum e cu sufletul etc., și am zis că ce-ar fi ca, în criza mea de identitate, să mă duc eu la Teologie să văd cum stau lucrurile“.
Când era în anul II la Biologie, i-a spus mamei că vrea să facă și Teologia. Problema era că, fiind a doua facultate, trebuia plătită. Pentru părinții lui era greu și așa să țină la facultate doi copii. „Ce să faci tu la Teologie?“, l-au întrebat.
Alexandru susține că deși a fost „prins“ de teoria evoluționistă, pe care a învățat-o la Biologie, în el se ducea o luptă: „La Biologie învățam despre evoluție, dar eu venisem de acasă cu tot ce știam despre creaționism. Și am zis să merg la sursă și în ceea ce privește teoria creaționistă, pentru că din discuțiile mele cu preoții despre asta observam că fiecare avea cumva o altă părere. Mi-am zis că trebuie să fie undeva formulate clar și așa m-am dus la Teologie“.
Spune că a avut noroc că părinții aveau un cult față de școală: „Ai mei au știut că trebuie să facem școală, că e singurul lucru care ne face să fim liberi și să ne vedem de viața noastră. Ei credeau că școala ne salvează și aveau dreptate, asta cred și eu acum“.
În primii doi ani de Teologie, era fascinat. Apoi, încet-încet, a început să-și pună tot felul de întrebări: „Am văzut că lucrurile nu-s chiar așa de bătute în cuie și că, până la un punct, putem să avem un dialog. Dar, de la un punct încolo, nu mai era loc pentru dialog, pentru că începe dogma, începe taina, începe miracolul și gata“.
Studiind să devină om de știință și obișnuit cu faptul că la Biologie putea să aibă o întrebare la care să i se răspundă logic, Alexandru a fost dezamăgit de Teologie: „Acolo totul se oprește la un moment dat când ajungi la dogmă. De aici încolo, e inspirația Duhului Sfânt, sunt lucrurile pe care nu le putem discuta și cumva am vrut să renunț. Dar am zis că dacă tot am început, să termin. Eu, obișnuit să chestionez, ori eram schismatic, ori eram eretic. Erai pus automat într-o altă tabără. Ca să rămâi acolo, trebuia să crezi și atât. Pe mine, pe de o parte, rigiditatea asta m-a speriat, pe de altă parte, nu mi se părea justificată. Așa că am rămas biolog“.
A fi: de la Teologie, la Filozofie
Totuși, foarte multe lucruri care țin de nuanțele din Teologie și de conceptele teologice îl ajută pe Stermin astăzi să înțeleagă alte religii, să înțeleagă de ce oamenii în creștinism fac anumite lucruri, care e substratul, de unde pleacă dogma.
„A fost o experiență în care am înțeles ce înseamnă transcendentalul, adică cum văd oamenii lumea de dincolo, la care nu au acces, dar care e învăluită totuși în mister, în taină, și cu tot felul de note, care-i limita dintre om și Dumnezeu, ce se întâmplă acolo. Și atunci mi-e foarte ușor să înțeleg asta în alte religii“, spune Alexandru.
El s-a întrebat foarte mult dacă preoții și teologii cu care a intrat în legătură chiar credeau ceea ce îi învățau pe alții: „Am avut interacțiuni cu oameni care credeau și se simțea că o spun din tot sufletul. De foarte multe ori însă m-am întrebat despre alți oameni dacă chiar cred sau doar au luat-o pe drumul ăsta și nu vor să schimbe macazul“.
După ce a terminat Teologia, Alexandru s-a îndreptat spre Filozofie. „Prima carte pe care am citit-o și care punea întrebările legate de existență, ce e cu noi pe lumea asta, cine suntem, a fost «Scrisori către fiul meu», de Gabriel Liiceanu. Cartea asta cumva mi-a deschis lumea spre universul întrebărilor, unde nu trebuie să afli răspunsul, ci te împrietenești cu întrebările – le iei cu tine și te duci cu ele până la capăt. În felul acesta înveți să cauți răspunsuri. Mi-a plăcut enorm de mult la Filozofie în cei doi ani de masterat“.
Apoi, a urmat la rând doctoratul la Biologie, în domeniile ornitologie și genetică populațională.
„Am făcut ceva studii de genetică la păsările din Asia și am plecat cu o bursă în Germania, pe etologie – felul în care comunică păsările între ele. Asta era o chestie care m-a atras de când eram copil și stăteam cu gâștele și cu rațele. Știam că ele comunică cu noi. Se știa că păsările dintr-o specie comunică între ele. La doctorat, am demonstrat că există și o comunicare inter-specifică mult mai complexă decât am crezut noi și că păsările comunică între ele și dacă sunt din alte specii“, explică biologul.
„M-am dus în junglă de frica morții și m-am întâlnit cu moartea“
După tot acest parcurs educațional și existențial, Alexandru Stermin a devenit profesor la Facultatea de Biologie din Cluj. „Drumul acesta m-a ajutat să-mi fac o părere despre cine sunt pe lume, să-mi găsesc un fel de identitate. Iar în momentul în care îți dai seama că ești, primul gând care-ți vine este că n-o să mai fii. Când aveam 26 de ani, într-o zi, am încremenit și am zis că o să mor“, își amintește el.
Așa că a hotărât să facă ceea ce voia de multă vreme: să exploreze Amazonul: „Am zis că atunci când voi împlini 30 de ani, voi merge pe Amazon, dar asta am făcut-o din frica de moarte, care m-a smuls din rutina vieții mele și m-a împins să-mi caut destinul. Pentru mine, singurul destin pe care-l puteam gândi atunci era să mă duc pe Amazon“, mărturisește tânărul.
A început să strângă bani și ține minte și acum satisfacția cu care la sfârșitul lunii mai reușea să completeze contul: „Așa s-au așezat lucrurile, că înainte cu un an să fac 30 de ani am strâns atâția bani încât să pot să merg în jurul lumii. Și am plecat singur o săptămână pe Amazon. Era în vacanța de vară“.
La un hamac distanță de realitate
A găsit cu greu un ghid care să fie din triburile amazoniene. Mai greu a fost când ghidul l-a întrebat de ce a venit, și el nu avea un răspuns – dar numele unei specii de papagal l-a scos din încurcătură. Ghidul l-a avertizat că pentru asta trebuie să meargă șase zile prin junglă și să doarmă în hamac.
Prima noapte în junglă avea să-i schimbe viața. „Eu și Roberto ne-am pus hamacele, iar focul ardea. La un moment dat, focul s-a stins, Roberto a început să sforăie și au început cicadele, broaștele, maimuțele să zbiere. Era atât de întuneric, încât mi-am adus mâna aproape de față și n-o vedeam. Dormeam în hamac pentru prima dată în viața mea și mi se părea că levitez, nu mai aveam niciun contact cu realitatea“, rememorează el.
Un gând i-a încolțit în minte – „o să mor“ – și a început să-și aducă aminte de toate momentele în care era să moară el sau cineva din familie. „A fost îngrozitor și mi-am jurat că dacă scap, a doua zi mă duc acasă și nu mai plec. Am făcut un atac de panică, am simțit că mă scufund în apă rece, mi se înfundă urechile și n-am mai știut nimic. Dimineața m-am trezit și pentru câteva secunde am văzut totul alb-negru“, povestește Alexandru.
Roberto făcea cafea într-un ceaun mic. Și-a pus cafea, a început să bea și... „cumva nu îmi mai era frică. Nu mai era frica aceea pe care am avut-o. Eram ca și cum, gata, acum sunt pregătit să mergem în junglă. Încet-încet, mi-a revenit și vederea normală“.
Biologul aventurier a tot încercat să-și explice ce s-a întâmplat, cum a scăpat de frica aceea puternică: „Mi-a zis Roberto că toată noaptea am răcnit în somn. Credea că am visat ceva urât“. Mi-a explicat că în junglă trebuie să te temi doar de lucrurile de care nu te poți apăra: <Dacă vine un jaguar la tine, n-ai ce să faci. Dacă vine un păianjen care mușcă, nu-l vezi. Tu ai grijă să nu calci pe șerpi, să nu calci pe scorpioni>“.
Stermin a început să caute răspunsuri la ceea ce i s-a întâmplat: de ce a văzut totul alb-negru a doua zi dimineață? S-a gândit la ceva ce zicea filozoful german Martin Heidegger: sunt două feluri de a exista în lume. Unul în care ești în lume și te uiți la cum e lumea și te bucuri de cum e: au înverzit copacii, cerul e senin, apa susură.
„În momentul în care te lovești de iminența morții și îți dai seama că poți să te duci în neființă, începi să ajungi în cel de-al doilea fel de existență: în care nu te mai uiți la lume cum este, ci te uiți, vezi că este și te bucuri că este. Mi se pare că momentul acela metaforic, când am văzut lucrurile alb-negru, era ca și când mă bucuram că sunt, nici nu mai conta cum sunt. Și mi-am dat seama că cel mai important pentru mine era că sunt viu. De multe ori, când am momente de cumpănă în viață, sau când mă dezamăgesc, când sufăr, când nu se întâmplă lucrurile cum vreau eu, îmi dau seama că, până la urmă, nici nu contează cum sunt lucrurile, bine că sunt. Acesta e lucrul pe care eu l-am învățat în momentul în care m-am dus de frica morții și m-am întâlnit cu moartea“, socoate Alexandru Stermin.
„Frica de moarte este motorul existenței mele“
Dacă în prima noapte în jungla amazoniană, Alexandru a crezut doar că este în pericol de moarte, au existat situații în care pericolul a fost real, ca mușcătura unui păianjen. În junglă trebuie să respecți anumite reguli pentru a fi în siguranță. De exemplu, în zonele cu șerpi, trebuie să-ți acoperi picioarele cu niște fâșii de piele.
„Niciodată nu plecăm singuri, ci câte doi, oriunde ne-am aduce. Niciodată nu rămânem singuri în junglă. Avem tot timpul o macetă cu care ne facem drum. Nu ne facem loc prin junglă cu mâna niciodată“, explică acesta.
Nerespectarea acestor reguli l-a adus în prag de nenorocire: „Eram cu încă trei colegi de la Universitatea din Rio de Janeiro, pe o insulă mare din Atlantic. Eram în tabără și mi s-a făcut sete. Știam că mai sunt vreo 10 metri până la un pârâu. Colegii erau obosiți, tocmai terminasem ce aveam de prins, păsări, și am zis că nu-i mai chem, mă duc singur să iau apă“.
A plecat singur și fără macetă. După câțiva metri, s-a gândit să revină după macetă, dar căldura și umiditatea din junglă l-au făcut să renunțe: „Uneori, ai impresia că fiecare gest necesită un munte de energie. Intri într-o stare de letargie, un soi de hibernare de la căldură și de la umezeală“.
În timp ce înainta, făcându-și loc cu mâinile printre crengi și liane, a simțit că a călcat într-un cui și îi crapă piciorul de durere. Purta bocanci cu talpă groasă. S-a uitat la picioare, dar totul era în regulă. Apoi, s-a așezat și a simțit că-i pulsează mâna. Îl mușcase un păianjen de mână. Atunci s-a speriat și și-a zis: „O să mor aici!“.
Situația era disperată deoarece nu era semnal la telefon și prea mult ajutor medical nu ar fi putut primi. „Atunci, m-am gândit la ai mei. Mi-am scos telefonul pentru a filma un mesaj pentru ei. M-am gândit la ce o să creadă, că am murit aici, în junglă. Am vrut ca ei să știe că am murit împăcat și liniștit. Eram atât de speriat și mă gândeam ce să le zic“, se destănuie el.
În timp ce încerca să lege câteva fraze pentru a le trimite familiei, gândurile i s-au îndreptat spre colegii cu care era în junglă și i-a simțit că sunt aproape, că-i sunt alături. „Apoi, m-am tot gândit la experiența asta și am încercat s-o analizez. Freud zice că atunci când vine vorba despre moartea noastră, e atât de îngrozitor totul încât noi nu ne putem gândi la noi. Ne gândim la ce o să zică ceilalți, pentru că dacă te gândești la tine, înnebunești. Nu poți să-ți percepi propria moarte“.
Între timp, colegii au venit să-l caute. „M-au găsit și atunci eu m-am liniștit. Diferența dintre frică și panică este că în panică ți-e frică și te simți singur și abandonat. În frică, ți-e frică, dar știi că mai e cineva lângă tine. Eu, încercând să-mi imaginez și să mă gândesc ce să le spun celor din familie, i-am simțit acolo lângă mine și m-a ajutat cumva să-mi țin panica în frâu“, explică Alexandru.
După circa cinci minute, și-a dat seama că nu îl mai doare nimic. Vreo două zile, când își băga mâna în apă, simțea că i se strânge ca într-o menghină. Veninul era acolo, dar n-a fost atât de toxic încât să-l omoare. „Asta a fost cumva întâlnirea mea cu moartea, dar mi-am dat seama că de fapt frica de moarte este motorul existenţei mele. Adică eu când știu că mor, îmi vine să fac lucruri. Altfel, trăim așa într-o letargie existențială, în care credem că avem tot timpul, că suntem nemuritori“, concluzionează Stermin.
„Oamenii din trib trăiesc în rai“
Tânărul biolog a demarat un proiect în care merge în triburi din America de Sud, trăiește alături de băștinași pentru a vedea în ce fel „își metabolizează“ ei problemele existențiale în raport cu natura.
„Aici trăim într-o lume în care ne punem problema morții, problema sensului, libertatea, dragostea și toate astea le metabolizăm în relație cu religia, arta, filozofia, banii, puterea. Atunci ele sunt noi, dar le metabolizăm în plan cultural. Ei, care nu au bani, nu au religie etc., le trăiesc în relație cu natura, nu au dihotomia asta natură-cultură. Ei sunt cum eram eu la Viștea, în Țara Făgărașului: eram în natură, cultura a apărut apoi“, explică biologul.
Anul trecut, în timpul unei astfel de experiențe într-un trib din rezervația Mucina, undeva la trecerea dintre pădurea amazoniană și savana Braziliei, în regiunea Mato Grosso, Alexandru a înțeles o diferență radicală între civilizația tribală de acolo și cea occidentală.
„Mergeam în junglă cu Casic, șeful de trib al unei comunități din acea zonă, și el îmi tot arăta: aici este un furnicar, aici este un armadillo, sunt animăluțe mici, dar noi eram într-o pădure cu jaguari, cu tapiri. Era ca și cum eu merg cu cineva aici într-o pădure unde sunt urși, lupi și râși, iar eu îi arăt unde-s aricii, și știu unde-s toți aricii din pădure“, povestește biologul.
Atunci l-a întrebat pe șeful de trib, de ce știe unde sunt toate aceste animăluțe. El i-a explicat că tribul lor crede că, după moarte, se transformă în tamandua (furnicar): „Eu trebuie să știu unde-s toți tamandua pentru că sunt strămoșii noștri“.
Tânărul cercetător și-a dat seama de un lucru: „Oamenii aceștia trăiesc în rai. Lumea în care o să se ducă după ce mor e lumea în care ei trăiesc acum. Ei n-au rupt realitatea în două. În felul ăsta, ei protejează pădurea, pentru că e spațiul în care sunt trecutul lor, strămoșii lor, și spațiul în care ei vor fi după ce nu vor mai fi, dar și spațiul în care trăiesc acum. Deci trecutul, prezentul și viitorul lor sunt acolo“.
Proto-comunismul amazonian
Alexandru Stermin crede că problema occidentalilor este că, din momentul în care am intrat în peștera lui Platon, am rupt realitatea în două: „Noi, europenii, credem că stăm într-o lume, ne uităm la ea și tot ce vedem este reflecția unei alte lumi, care este în afară. Cum zice Platon că noi vedem, pe pereții peșterii, ceva ce se vede din lumea de afară și că lumea de afară e adevărata realitate“.
Astfel, avem lumea reală și o altă lume în care ne ducem – Raiul și iadul. E dihotomia: lumea în care trăim și o altă lume, mult mai bună.
„Câtă vreme noi credem asta, n-o să dăm doi bani pe lumea în care suntem. În trib nu există dihotomia asta natură-cultură, pentru că lumea în care ei trăiesc este și lumea în care vor merge după ce ei nu vor mai fi. Asta îi face pe ei responsabili pentru lumea asta și altfel se raportează la ea. Atâta vreme cât noi credem că o să fie o lume mai bună decât asta, de ce să ne investim aici?“, spune Stermin.
Atunci, el și-a dat seama că trăia alături de niște oameni care nu au intrat în peștera lui Platon. Erau ei mai fericiți decât oamenii din Occident?
„Îmi vine să zic: «da». Dar trebuie să vedem ce e fericirea, pentru că ei trăiesc altfel. În trib e un fel de proto-comunism, adică individul nu prea există, există grupul și ei în grup sunt bine. Dar în momentul în care vrei să fii diferit de ceilalți ca să-ți găsești drumul tău, așa cum putem să facem noi aici, acolo ești dat afară din trib. Și atunci, slavă Domnului că noi am descoperit civilizația. Eu nu sunt pe principiul că trebuie să trăim toți într-un trib“, explică tânărul.
Aproapele nostru, o dilemă morală
Ceea ce Stermin sugerează este să învățăm din relațiile tribului cu natura și cu lumea: „Poate că ne-ar ajuta pe noi să trăim mai bine – cu noi, cu lumea, cu natura, cu toate. Și atunci, experiența cu triburile e fundamentală, deoarece înțeleg cum ar fi fost dacă noi n-am fi rupt lumea în două, cum ar fi dacă noi n-am intra în peștera lui Platon și stăm și trăim și ne asumăm lumea asta în care suntem făcând știință, tehnologie, cultură, absolut tot, dar să nu mai rupem lumea în două“.
Însă dacă moralitatea Occidentului vine din faptul că am împărțit lumea în două și, pentru a ajunge în rai, avem nevoie să ne purtăm bine în lumea reală? „Sunt studii care arată că, de fapt, moralitatea nu stă în religie. Religia cumva și-a luat rolul de a crede că a adus moralitatea în lume, dar moralitatea există și în afara religiei și asta s-a demonstrat și prin studii de etologie – „Bonobo și ateul“, de Frans de Waal – și prin studii de psihologie socială, Jonathan Haidt a scris asta. Noi avem o minte moralistă care a fost cumva confiscată de religii și noi credem că datorită religiei noi suntem oameni buni. Nu e așa, noi suntem oameni buni sau răi, pentru că așa suntem noi“, a susținut biologul.
În plus, în religia occidentală nu se spune că trebuie să fim mai buni și în relație cu lumea: „Adică noi trebuie să fim mai buni cu aproapele nostru, dar ce facem cu animalele? Ce facem cu plantele? Ce facem cu atmosfera? Unde e limita asta cu privire la aproapele nostru? În creștinism, totul e foarte clar: oamenii mor și ajung în rai, animalele mor și nu mai sunt. Ce zicea Toma d'Aquino: pentru că nu au suflet și pentru că n-o să trăiască veșnic, animalele sunt făcute să ajute oamenii, sunt robi ai omului și atât“.
„Misterul morții, înspăimântător și fascinant“
Cu toate că vorbește despre frica de moarte ca despre un motor al vieții sale, Alexandru Stermin mărturisește că nu a găsit o modalitate de a fi în armonie cu ideea morții. Ceea ce-l ajută sunt vorbele pe care le atribuie unui general roman: „Dacă vrei să-ți înfrângi dușmanul, trebuie să-l cunoști foarte bine. Dar după ce ajungi să-l cunoști, ajungi să-l iubești“.
În relația lui cu moartea, biologul a avut curajul să-și pună întrebări legat de aceasta. „În momentul acela, misterul morții n-a mai rămas doar înspăimântător, ci a devenit și fascinant. Atunci, moartea a devenit o chestie care mă și înspăimântă, dar în același timp mă și atrage. Nu-mi doresc să mor, dar faptul că mă gândesc la problema morții mă ajută să trăiesc viața așa cum cred eu că e mai bine și cât de viu“.
Stermin nu crede că se va împăca vreodată cu gândul acesta: „Poate că ajungi la o vârstă, asemenea bătrânilor din jurul meu care, când sunt obosiți, zic: «No, acuma, închid ochii și săvârșitu-s-a». Dar eu nu sunt acolo încă“, a concluzionat tânărul biolog.
El crede că foarte mulți oameni au nevoie de liniștea pe care le-o dă religia, care promite o viață de apoi. „Este tocmai ca să nu ne confruntăm cu frica de moarte, nu putem să-i facem față și atunci încercăm să găsim o cale de scăpare. Mi se pare că e un salt logic. Dacă întrebi un om de știință ce înseamnă «moarte», el o să spună «finalul vieții». Din perspectiva religioasă, se zice: viața continuă și după ce ea se termină. E ilogic. Și atunci i-am spus «moarte» și în felul ăsta putem să facem un salt logic și să spunem: viața continuă după moarte“, explică el.
Alexandru mai vede o lipsă de logică și în modul în care privim credința. Când spunem „cred“ înseamnă că avem o doză de scepticism, adică nu suntem siguri. „Dar, apoi vii și spui: credința ta te va mântui, trebuie să crezi până la capăt. Adică trebuie să fii sigur pe ceva ce crezi, dar în legătură cu care nu ai argument, dar trebuie să te porți ca și cum ai avea argument și ai fi sigur“, susține omul de știință.
„Creștinismul a rezolvat problemele existențiale ale omului“
Alexandru crede că succesul creștinismului se datorează faptului că a rezolvat cele patru probleme existențiale ale omului.
În primul rând, frica de moarte. „Creștinismul zice: <Stai liniștit, că nu mori, există viață după>. Apoi, nevoia de a iubi și de a fi parte din ceva mai mult decât noi. „În stoicism, moartea era o tragedie, și atunci oamenii erau îndemnați să nu se atașeze. Dar n-ai cum să nu te atașezi. Noi, evolutiv, trebuie să ne atașăm. Și atunci cum putem iubi pe cineva, pe care știm că-l vom pierde?“, se întreabă Alexandru.
Creștinismul a rezolvat și această problemă: „Stai liniștit, o să vezi că nu pierzi pe nimeni, îi vei reîntâlni pe toți în viața de apoi, iar Dumnezeu e tot timpul cu tine, ești parte din ceva mai mult“.
O altă problemă este cea a libertății: „Chiar dacă pare așa că ne dorim să fim liberi, în mitologie, libertatea e reprezentată ca fiind scăpată din cutia Pandorei. Adică, libertatea îți permite să iei niște decizii, dar consecințele cad pe umerii tăi. Atunci, fiecare decizie vine cu frica consecințelor“, explică biologul.
Creștinismul a zis atunci: „Stați liniștiți, faceți ce vă zice Biblia, ce vă zice Dumnezeu. Atunci, dacă Dumnezeu zice că trebuie să vă duceți să atacați o cetate, să omorâți femeile și copiii, faceți-o că așa a zis Dumnezeu și, cumva, scăpăm de responsabilitatea totală“, explică Alexandru.
În ceea ce privește sensul vieții, „Creștinismul ne spune să fim la fel ca Hristos. Astfel, toate cele patru mari probleme ale vieții, Creștinismul le-a rezolvat dintr-un foc. Și normal că funcționează, pentru că, de fapt, în felul acesta noi ne metabolizăm problemele existențiale și trăim, cică, fericiți. Dar oare condiția umană nu-i mai mult de atât?“, se întreabă tânărul om de știință.
Alexandru Stermin a descoperit problema libertății în momentul în care și-a dat seama că există ceva mai grav decât moartea. „La un moment dat, am avut un accident de mașină și mi-a fost teamă crezând că a murit cineva. N-au fost victime, dar atunci mi-am dat seama că mai rău decât să mor e să omor pe cineva. Asta înseamnă libertatea: să-ți dai seama că ce faci poate să aibă niște consecințe atât de grave încât să nu le poți duce. Cred că atunci a fost prima dată când m-a lovit libertatea“, istorisește biologul.
Într-adevăr, spune el, sunt filozofi care susțin că, la nivel existențial, problema libertății este deasupra problemei morții. „Pentru mine, acum, să fac un accident în urma căruia să moară cineva ar fi mai grav decât dacă aș muri eu. Și asta e libertatea: ce înseamnă că ești pe pământ, și trăiești, și ce poți să faci cu viața ta“, a detaliat el.
Când este fuga sănătoasă
Cât despre fuga oamenilor de realitate în rețelele sociale, în jocuri video, seriale sau în realitatea virtuală, Alexandru susține că și fuga-n cultură e tot o fugă de realitate. „Diferența este că atunci când fugim în cultură, fugim de realitate, dar fugim ca s-o înțelegem. Când fugim în spațiile virtuale, fugim de lume ca să scăpăm de ea. E ca diferența dintre a călători și a face turism. Unii oameni care călătoresc o fac să se întâlnească cu viața, alții călătoresc ca să se izoleze de ea – intră într-un resort și de acolo nu mai ies“, explică el.
Tot fugind și evitând anxietățile nu ne dezvoltăm, mai spune cercetătorul: „Cred că trebuie să găsim felul prin care să fugim de realitate, dar să fugim astfel încât, atunci când ne întoarcem, să fim mult mai pregătiți pentru ea“.
Când are momente în care vrea să scape de realitate, Alexandru se apucă să citească: „Citesc ca s-o înțeleg cumva. Aș putea să stau și să mă disociez pe TikTok și să uit de mine, de timp, de tot, să stau acolo ca într-o gaură de vină și să mă întorc în realitate mai fragil decât am fost când am fugit. Deci, slavă Domnului că putem să fugim de realitate. Da, trebuie să ne gândim și unde fugim și cum fugim“.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Întrebat despre una dintre preocupările tot mai importante ale omului modern, anume de a descoperi metode de a prelungi foarte mult viața, Stermin amintește de un seminar la Bioetică, „O lume fără moarte“.
„Ne dăm seama că moartea își are rolul ei în lume și că într-o lume fără moarte n-ar mai avea alții loc de noi și n-am mai avea noi loc, unii de alții“, explică Stermin.
Cu toate astea, el spune că ne-am triplat durata de viață: „O fată din două care se naște acum are șanse să trăiască 100 de ani. Cu fiecare an, crește speranța de viață cu o lună. Deci știința și tehnologia ne duc acolo. Să nu uităm că acum, nu știu, 10.000 de ani, oamenii trăiau 35 de ani, astăzi trăim imediat 100“.
Însă el nu vede o problemă în faptul că ne prelungim viața: „Problema este ce facem cu ea. Ieșim la pensie la 65 de ani. La vârsta asta, mulți oameni sunt în toată puterea și vor să trăiască, dar sunt scoși în afara angrenajului acesta, căruia îi zicem sistem, și atunci nu mai știu ce să facă. Știința merge pe ideea de a prelungi viața și acolo trebuie să vină științele umaniste, cum este filozofia, ca să ne ajute să dăm o calitate vieții“, spune el.
Probabil că o viață de calitate va avea ca element fundamental căutarea fericirii. Alexandru Stermin crede că omul modern greșește prin simplul fapt că fuge după fericire: „Trebuie să fugă după altceva, nu știu după ce. Dar fericirea este ca un fluture. Când fugi după el, scapă. Dar dacă stai în iarbă și te gândești la lume, ți se pune pe nas. Cred că fericirea e o chestie emergentă, ea vine din altceva. Dacă toată ziua fugim după ea, ne frustrăm că nu o prindem“.
Se încarcă comentariile...
